Versiunea Garay János a legendei ecoului din Tihany

.

A fost odată ca-n poveşti, a fost ca niciodată, o fată de împărat neînchipuit de frumoasă. Prinţesa avea grijă de o turmă de capre, toate cu lâna numai şi numai din aur. Pe coasta muntelui de la Tihany, ieşea la păscut cu ditamai averea, dar mai de preţ decât dobitoacele cele năzdrăvane era însăşi minunata fecioară de crai cu ochi galeşi, plete negre ca noaptea şi obrăjori ca pieliţa laptelui. Dar buzele ei rumene şi fragede, ca nişte boboci de trandafir, nu puteau să rostească nici un cuvânt: se născuse mută.

Bătrânul rege al valurilor din lacul Balaton, un duh falnic, cu barba lungă până la genunchi, se înălţă din spuma apelor şi o rugă:

- Mi s-a îmbolnăvit băiatul. Dă-mi o cană de lapte proaspăt, muls de la una din căpriţele tale, ca să se vindece şi în schimb îţi voi slobozi graiul.

Preafrumoasa fată de împărat i-a dat cana de lapte cerută, iar regele lacului i-a dezlegat buzele. Şi vocea ei s-a auzit mai sonoră decât argintul, mai dulce decât mierea aurie.

Leacul cerut a ajutat. Bolnavul s-a înzdrăvenit. A prins puteri şi a ieşit şi el la mal. O auzi pe fecioară şi se îndrăgosti pe loc de ea. O chemă să-i spună vorbe de iubire, să sporovăiască vrute şi nevrute cu ea, să-i înveselească ziua, dar fata îl privi fudulă şi-i întoarse spatele fără să-i răspundă.

Zi de zi, prinţul din valuri încercă să-i câştige dragostea, dar fecioara de pe ţărm n-a catadicsit să-l bage în seamă. În cele din urmă, băiatul s-a topit de dorul ei şi s-a stins de tot.

Doamne Dumnezeule, Tată din Ceruri, chezaş al Dreptăţii! Ce lovitură a sorţii, ce jale de nestins, ce mânie cumplită îl cuprinse pe regele valurilor, pe moşul cu plete dalbe, pe părintele cu stirpea risipită!

Regele din ape îşi ridică ochii înlăcrimaţi spre cer şi ceru Preaînaltului Judecător s-o pedepsească aspru pe mândra cea fără de suflet. O flacără ţâşni din sol şi pârjoli ţancul, arse tot până dădu de stâncă. Vreme de trei zile şi trei nopţi, focul osândei a mistuit fără milă iarba, şi tufişurile, şi pomii.

Turma de capre s-a speriat şi a sărit în apă, unde s-a înecat. Peştii au ciugulit carnea de pe oase, numai copitele n-au putut să le mănânce şi de aceea ele se găsesc berechet în nisipul de pe mal.

Iar fecioara a fost închisă pe vecie într-o grotă, într-una dintre bortele dezvelite de foc. Cine ştie unde, în care dintre ele? Sunt cu sutele, cu miile, printre stânci, sub ţancurile pietroase, astupate cu bolovani imenşi.

Pedeapsa cea dreaptă cere ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Dacă a păcătuit cu limba, cu limba să plătească!

Deci, pentru că, deşi a dobândit glas, fata de crai s-a încăpăţânat să nu răspundă când a fost chemată, de-acum încolo va repeta fiecare strigare de pe dealul învecinat, până la şapte cuvinte. De-o fi nobil, de-o fi unul rupt în coate, mândra nu va avea scăpare: blestemul o va sili să grăiască.

Fata cu vocea răsunătoare ca argintul şi dulce ca mierea aurie e pe-aproape şi va rămâne acolo în veci, cât lacul va fi lac şi muntele va fi munte. Deşi n-o vede nimeni şi nici nu poate fi atinsă, osânda pentru trufie e să răspundă ca un ecou oricui strigă ceva de-acolo.


Notă:
Garay János (1812-1853) a adunat şi a transpus în versuri mai multe legende sau anecdote ungureşti. În „Veteranul” (Az obsitos), l-a creat pe Háry János, militarul fanfaron care l-a luat prizonier pe însuşi marele Napoleon Bonaparte. A fost distins cu mai multe premii literare şi a devenit membru corespondent al Academiei Maghiare la doar 27 de ani, în 1839. Din ce în ce mai bolnav, n-a participat la revoluţia paşoptistă şi a murit datorită unei pneumonii galopante la doar 41 de ani. În staţiunea de la poalele abaţiei benedictine, „Legenda ecoului din Tihany” este cunoscută şi recitată de toţi vânzătorii de suveniruri făurite din cochiliile găsite pe malul lacului Balaton.