Salcia blestemată a fost defrişată

.

Iar am fost să caut Salcia Blestemată, locul de deasupra Varului unde o fată bătrână, care culegea „hiribe” (ciuperci) în pădure, a fost violată şi omorâtă de nişte tâlhari. Pe la paş'opt. Ştiu, veţi zice că sufăr de Sindromul Elodia, umblu după potcoave de cai morţi. Legenda locului bântuit a fost povestită de profesorul Zaharia Prodan în romanul „Culoarea diavolului”: capitolul 2, „Grota roşie”.

De fapt, azi am pornit călare pe bicicletă ca să refac „drumul popilor”, către Sâncraiu Silvaniei, dar abia am ajuns la intersecţia dintre străzile Odorheiului şi Cărămidarilor, că am simţit cum trepidează asfaltul sub mine. Mi se dezumflase roata din spate. La „autopsie”, s-a văzut că unul dintre peticele de pe camera de cauciuc s-a lipit de pneu (căldură mare, monşer!) şi s-a desprins fără nici un avertisment. Drept urmare, cum doream o ultimă ieșire în natură, înainte să înceapă ploile de toamnă, am ales un traseu per pedes, precum Var-Borza.

Iată un avertisment pentru cei înclinaţi să rişte la nesfârşit, semnat cu albastru, vedeţi sub panou, pe peretele depozitului de lângă staţia C.F.R. Jibou: „Luzărel”.

Drumul începe de pe strada Bisericii Vechi din satul Var, aparţinător de Jibou.
Portativ: nişte rândunele se încălzesc la soare.

Partea asfaltată de pe strada Bisericii Vechi din Var se termină cu o bifurcaţie: în faţă, se merge la biserica de lemn „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”; în dreapta, e drumul către Borza.

Biserica „veche”, cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, în lumina soarelui răsare.
Cea nouă, din piatră, cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”, se află pe o străduţă paralelă cu şoseaua Jibou-Dej (sau Jibou-Cluj, pentru cine merge către Hida).
Voi reveni aici într-o după-masă, când condiţiile de iluminare vor fi potrivite.
Notă: pe Wikipedia, se dă greşit hramul (cică: „Arhanghelii Mihail și Gavril”).

Deci, în intersecţia prezentată cu două poze mai sus, mergem către dreapta, dar nu prea mult, deoarece dăm peste fosta carieră de caolin.

În faţa barăcii ruginite de la intrarea în exploatarea abandonată, alegem drumul din stânga, care urcă spre deal.

În epocă fiarelor sudate, încă se mai fac garduri împletite din curpeni!

Drumul coteşte la dreapta, către Vest.

În spate, rămâne o rachită monumentală, cu totul nevinovată, fără nici un rol în Afacerea Babei Batjocorite.

Drumul intră în pădure, dar e un parcurs scurt...

...deoarece urmează o zonă cumplită, cu totul defrişată.

Drumul foarte îngust e tăiat adânc în sol, mărginit de cioturile unor stejari seculari, retezaţi de la rădăcină cu drujba.

Peisajul arăta cu totul în urmă cu 40 ani. Îmi pot închipui groaza unui copilaş de câţiva anişori, purtat de mână printre arborii uriaşi, într-o pădure cu frunzişul des, unde nu se vedea geană de cer.

Undeva în această parte de lume s-a aflat movila de pământ roşu, unde se înrădăcinase o salcie scheletică, aproape uscată, lucru neobişnuit într-o pădure de goruni. Locul unde s-a săvârşit tripla nelegiuire (tâlhărie, viol şi crimă) a fost ras de ferăstraiele mecanice.

Un ciot cu un diametru de aproape un metru, mărturie a unui codru ante-revoluţionar.

La capătul porţiunii defrişate, drumul o coteşte la stânga, către Sud. Intră în pădure, unde se bifurcă. Ramura aleasă continuă calea către Vest.

Dacă sălaşul „babei blestemate” a fost nimicit din rădăcină, blestemul sticlelor din plastic năpădeşte ceea ce a rămas din pădure.

Deci, după un mic parcurs către Sud şi unul nu foarte lung către Vest, drumul prin pădure se termină.

În faţă, se vede o păşune pe care urcă un drum de care. Ca să vedeţi priveliştea minunată de pe dealul din partea opusă, daţi clic aici!